Istoria Timisoarei

poze vechi timisoara

poze vechi timisoara

Istoria Timişoarei este una îndelungată care începe cu antice aşezări umane pe actuala vatră a oraşului şi mai apoi cu apariţia primei cetăţi fortificate, în jurul secolului XII. Cetatea a trecut prin diverse stăpâniri care i-au marcat profund cursul dezvoltării. A început să se dezvolte sub stăpânirea ungară a lui Carol Robert de Anjou, în secolul XIV, devenind pentru scurt timp şi capitală a Regatului Ungar. Cetatea a fost apoi cucerită de otomani, în 1552, şi pentru aproape două secole a devenit un important bastion militar turcesc. În 1716 istoria Timişoarei ia o puternică întorsătură, când cetatea e cucerită de Imperiul Habsburgic şi începe reconstrucţia şi dezvoltarea oraşului drept capitală a Banatului. Colonizarea Banatului face din Timişoara un adevărat centru multicultural şi multiconfesional. Construcţia canalului navigabil Bega dă un avânt puternic dezvoltării economice şi a comerţului. Oraşul cunoaşte o perioadă de înflorire fără precedent, ajungând să primească numele de „Mica Vienă” ca recunoaştere a importanţei şi frumuseţii lui. În 1919, Banatul se uneşte cu România şi în Timişoara se instaurează pentru prima dată administraţia română. Ocupaţia sovietică postbelică marchează începutul perioadei comuniste, perioadă care ia sfârşit în 1989 odată cu Revoluţia anticomunistă: revoluţie pornită tocmai din oraşul de pe Bega.

Timpuri străvechi

Primele urme ale prezenţei omului pe teritoriul de astăzi al Timişoarei datează din neolitic, mai bine de 6.000 de ani în urmă. Poziţia geografică a vetrei pe care s-a dezvoltat oraşul Timişoara, aproape în centrul unei zone delimitate de trei artere importante de circulaţie (Mureş, Tisa, Dunărea), fertilitatea Câmpiei bănăţene, luncile şi mlaştinile întinse din preajmă au oferit, încă din vechime, condiţii favorabile de hrană şi vieţuire a oamenilor.

În cartierul Fratelia au fost descoperite vase ceramice aparţinând culturii Vinca, iar în altă locaţie, un complex de locuinţe şi ceramică. De asemenea, au fost descoperite obiecte aparţinând acestei perioade (anul 4000 î.Chr) în cartierele Cetate, Mehala şi la Pădurea Verde.

Referitor la perioada bronzului, cea mai relevantă descoperire este o necropolă de incineraţie, în cartierul Fratelia, unde arheologii au scos la lumină 200 de morminte şi 400 de vase. Această necropolă susţine ipoteza că aici exista o aşezare stabilă. Au mai fost descoperite urme din epoca bronzului şi în Fabric şi Mehala.

Epoca fierului, legată puternic de înflorirea civilizaţiei geto-dacă, este destul de slab reprezentată. Au fost descoperite ceramică, monede romane şi un cuţit la Pădurea Verde. Din perioada romană au fost descoperite monede, fibule şi un vârf de lance în cartierele 1 Mai şi Mehala. În vatra oraşului este atestată o continuitate şi după retragerea aureliană. În cartierul Freidorf au fost găsite fragmente de râşniţă, seminţe carbonizate, gropi de provizii toate datând din secolele III-IV şi care atestă practicarea agriculturii şi creşterea animalelor, iar resturile de vânat indică practicarea vânătorii. De asemenea în aşezarea de la Cioreni s-a descoperit ceramică autohtonă, dar şi romană aparţinând secolelor II-IV, iar locuirea aşezării se prelungeşte până în secolele VIII-IX. Tot în acestă aşezare a fost identificată o necropolă aparţinând feudalismului timpuriu din care s-au cercetat 20 de morminte. Este vorba de acelaşi lucru şi în cazul cercetărilor de la Dumbrăviţa unde materialul ceramic şi celelalte obiecte descoperite în acest loc au dus la concluzia existenţei aici a unei aşezări daco-romane în secolele II-III.

Timişoara medievală, în Regatul maghiar (până în 1554)

Fiind aşezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, atât Timişoara cât şi funcţia de comite de Timiş devin din ce în ce mai importante. Timişoara primeşte un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou care în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea unui palat regal,pe locul unde este acum Castelul Huniazilor construit de Iancu de Hunedoara, iar în timpul anarhiei feudale, acesta chiar îşi va muta capitala la Timişoara. Stabilirea curţii regale în acest loc a determinat o creştere demografică a aşezării, dar importanţa ei devine şi comercială şi politică. Timişoara devine capitala regatului ungar pentru o perioadă de 8 ani, între 1316-1323. Carol Robert de Anjou va mai reveni la Timişoara în 1330 când porneşte de aici împotriva lui Basarab I, Domnul Ţării Româneşti. Palatul regal a fost ridicat cu meşteri italieni şi era organizat în jurul unei curţi dreptunghiulare având un corp principal care era prevăzut şi cu un donjon sau un turn.

Timişoara va juca un rol important şi în lupta cu noua ameninţare de la Sud: turcii otomani. În 1394, turcii conduşi de Baiazid trec pe lângă Becicherecul Mare şi Timişoara în drumul lor spre Ţara Românească unde vor fi înfrânţi de către voievodul muntean Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine. Timişoara va servi din nou ca punct de concentrare a forţelor armate creştine, de data aceasta în vederea confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creştinilor, turcii vor devasta Banatul până la Timişoara, de unde vor fi alungaţi de către comitele de Timiş, Ştefan de Lossoncz (Lossonczy István).

Numirea lui Iancu de Hunedoara în 1440 în funcţia de comite de Timiş marchează un capitol aparte din istoria Timişoarei. Iancu de Hunedoara va fi cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad, asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creştinătăţii. El va transforma oraşul într-o tabără militară permanentă şi în domiciliul său, pentru că se mută împreună cu familia. Astfel, cetatea va rămâne în posesia Corvineştilor până în 1490. Iancu de Hunedoara se ocupă şi de refacerea vechiului castel, cu ajutorul unui arhitect italian. După moartea lui Ladislau al V-lea, regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, este ales suveran al Ungariei (1458). Acesta este considerat de către istoriografia maghiară drept unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei. Odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman în această parte a Europei, Timişoara, prin poziţia sa şi prin forţa garnizoanei sale devine cheia unui întreg sistem defensiv ce asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această cauză încercările de cucerire ale turcilor devin din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative de cucerire a cetăţii au loc în anii 1462, 1467, dar toate aceste expediţii au eşuat. În anul 1478, Matei Corvin numeşte în funcţia de comite de Timiş pe Pavel Chinezul.

Răscoala lui Gheorghe Doja (1514)

Un episod deosebit din istoria Timişoarei îl reprezintă asediul cetăţii de către oastea ţăranilor răsculaţi condusă de Gheorghe Doja. Războiul ţărănesc a pornit din Transilvania, după ce Gheorghe Doja a fost numit comandant al cruciadei anti-otomane, iniţiate de Papa Leon al X-lea. Acesta promisese iobagilor participanţi la cruciadă, eliberarea, însă cum războiul nu a mai avut loc, nemulţumirea maselor oprimate a dus la transformarea revoltei într-o răscoală. Armatele răsculate, formate din iobagi români şi unguri au înfrânt mai întâi nobilimea condusă de comitele Ştefan Bathory şi episcopul Nicolaie Csaki, dar au fost înfrânte lângă Timişoara de comitele Ioan Zapolya. Gheorghe Doja a încercat să schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai uşor de cetate, dar nu a reuşit şi a fost înfrânt. Se spune că locul unde Doja a suferit o cumplită moarte, fiind pus pe un scaun din fier înroşit şi ars de viu, este marcat de statuia Sfintei Marii din Piaţa cu acelaşi nume a cartierului Iosefin. Totuşi, ultimele ipoteze susţin că torturarea lui Doja a avut loc chiar lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci este mult mai probabil ca locul execuţiei să fie undeva în faţa Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului.

Timişoara otomană, vilaietul (1552-1716)

Transformarea Timişoarei în capitală de vilayet otoman, sub conducerea unui vali (guvernator) sau beilerbei (uneori cu rang de paşă sau chiar de vizir), schimbă mult oraşul, în primul rând în ceea ce priveşte compoziţia etnică. Musulmanii privilegiaţi (şi odată cu ei şi primii evrei, de rit sefard) vin aici şi, pe lângă agricultură s-a dezvoltat mult şi comerţul. În această perioadă o parte din Banat este organizată de către turci în Vilaiet. Aceasta cuprinde 6 sangeacuri: Timişoara, Cenad, Lipova, Gyula, Moldova Veche şi Orşova, dar reşedinţa Vilaietului rămâne la Timişoara, care avea atunci acelaşi statut cu Buda şi Belgrad, unde conducea un supus direct al sultanului, un beglerbeg. Oraşul va fi împărţit în patru districte, iar suburbiile în 10 mahalale. Casele au fost construite din lut şi acoperite cu ţigle din lemn, străzile fiind pavate cu lemn. Apa folosită pentru spălat şi băut provenea din râul Bega (numit din greşeala Timiş), dar tot aici se aruncau şi gunoaiele. Oraşul avea un caracter policentrat, din cauza condiţiilor geografice (foarte multe canale şi mlaştini). Din necesităţi de ordin militar a fost nevoie ca fiecare cartier să fie fortificat. Fortificaţiile, în afară de castel, sunt realizate din lemn şi pământ.

Cu excepţia unei perioade de la sfârşitul secolului XVI, oraşul nu va mai suferi asedii până la sfârşitul secolului XVII. Dar rolul său militar, strategic rămâne foarte important prin implicarea garnizoanei turceşti în acţiunile desfăşurate în alte zone de interes pentru Poarta Otomană. Puternica garnizoană va fi mereu prezentă în confruntările dintre partidele nobiliare ardelene, dintre pretendenţii la tronurile Ţărilor Române. Vreme de peste o sută de ani Cetatea şi oraşul cunosc un permanent du-te–vino de oşti, căpetenii (inclusiv sultanul), de suite militare sau nobiliare, solii străine. La Timişoara s-au refugiat şi au căutat să obţină sprijin militar diferite căpetenii nobiliare filo-turce, care râvneau la tronul Transilvaniei. Tot de aici încercau să primească ajutor şi unii pretendenţi la tronul Ţării Româneşti şi chiar al Moldovei. Ca reşedinţă de vilayet (elayet), Timişoara va fi unul dintre cele mai importante centre ale stăpânirii otomane şi un punct-cheie în această parte a Europei.

Timişoara în Imperiul Habsburgic

În 21 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia (foto) adresează împăratului Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale. În 12 iulie 1717 generalul – conte Mercy înaintează Camerei Aulice de la Viena „Proiectul modest de organizare a Banatului Timişoarei”. După aprobarea proiectului s-a întocmit „Comisia de organizare a Ţării Banatului”, care va funcţiona sub conducerea contelui Mercy. În sfârşit, la 28 iunie 1719, Împăratul a semnat Decretul care numea Administraţia Banatului şi stabilea sediul acesteia la Timişoara, care devenea astfel capitala unei provincii importante a Monarhiei Habsburgice şi reşedinţa principalelor structuri administrative. S-a creat însă un aparat administrativ stufos, care impunea treptat o nouă mentalitate în viaţa oraşului. Până în anul 1751 Banatul a fost guvernat militar. Începând cu anul 1751 şi până în anul 1778, când Banatul a fost reîncorporat la regatul maghiar, administraţia a fost una civilă. O schimbare, de ordin administrativ, survine în anul 1778, când Banatul, cu excepţia graniţei militare, este reîncorporat regatului maghiar, fiind acum divizat în 3 comitate. Timişoara pierde statutul de reşedinţă a unei provincii imperiale, devenind un oraş provincial în regatul maghiar. În administraţie a fost introdusă limba maghiară.

Timişoara, oraş liber regesc

Un moment important în existenţa Timişoarei intervine în anul 1781. Prin Diploma din 21 decembrie 1781, emisă de împăratul Iosif al II-lea, Timişoara dobândea statutul privilegiat de „Oraş liber regesc”. Va fi reînnoit în anul 1790 de împăratul Leopold al II-lea. Beneficia de acum de o serie de avantaje importante care vor îngădui o dezvoltare mai accelerată a activităţilor urbane. Era scos de sub jurisdicţia comitatului (reînfiinţat în 1780); trimitea reprezentanţi proprii în Dietă; îşi alegea proprii dregători şi juraţi; percepea vamă la intrarea şi ieşirea mărfurilor; avea dreptul de a organiza târguri anuale şi săptămânale de a-şi stabili bugetul propriu de venituri şi cheltuieli anuale; era scutit de anumite obligaţii fiscale; avea dreptul la o stemă proprie etc.

Colonizarea germană

După cucerirea Banatului, autorităţile imperiale de la Viena au început un amplu proces de colonizare, folosind în special germani catolici (şvabi) din Württenberg, Schwaben, Nassau, etc. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre imigranţi murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. De aceea, pentru o vreme, creşterea populaţiei a fost asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populaţiei.

Fiind buni meşteşugari, germanii au dezvoltat industria şi comerţul. În Timişoara, şvabii s-au stabilit mai ales în Fabric, unde au dezvoltat puternic meşteşugăritul. Datorită nevoii de a asigura condiţii bune de viaţă populaţiei colonizatoare autorităţile austro-ungare au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în acelaşi timp altele noi. Astfel, regiunea a devenit o reţea organizată, ordonată şi cu o structură compactă. În cetate nu au fost acceptaţi decât catolici. Populaţia sârbă şi valahă locuia în suburbii.

Reconstrucţia cetăţii

Încă de la început administraţia arată un vădit interes pentru dezvoltarea urbană, acordând mare atenţie acţiunilor edilitare. Probabil, prima acţiune întreprinsă de autorităţi după cucerire, a fost repararea zidurilor şi clădirilor din incinta cetăţii, distruse parţial în timpul asediului. În 1717, nu existau edificii necesare administraţiei, garnizoanelor militare, iar fortificaţiile nu mai făceau faţă noilor tehnici de luptă. Pentru că fortareaţa existentă nu mai corespundea noilor tehnologii de război, câteva variante posibile ale fortificaţiilor de tip Vauban (o fortăreaţă-bastion cu formă poligonală) au fost studiate şi un nou sistem de apărare a fost realizat în perioada 1723-1765.[1] Suprafaţa oraşului ce urma să fie cuprinsă în interiorul zidurilor era de două ori mai mare decât cea a oraşului medieval. Fragmente mici din această fortificaţie pot fi încă văzute astăzi în Timişoara. Până şi ordinea clădirilor din incintă, dispuse pe un plan de străzi rectangulare, reflectă o raţiune militară. În interiorul cetăţii existau doua pieţe: Piaţa Domului şi Piaţa Paradei. Prima adăpostea clădirile bisericii şi administraţiei, alături de câteva case private. A doua era rezervată celor cu caracter militar. În această perioadă sunt construite clădiri reprezentative în interiorul cetăţii printre care: Domul romano-catolic şi Palatul Episcopal, Biserica ortodoxa din Piaţa Unirii, Primăria, Cazarma Transilvaniei. Tot acum apar şi suburbiile: Elisabetin, Iosefin şi Fabric, separate de cetate printr-un teren neconstruit, denumit Glacis.

Canalul Bega

Dacă iniţial, apa a jucat un rol important în apariţia aşezării, dimpotrivă, în secolul XVIII, mlaştinile erau considerate principala sursă a molimelor. Cele mai importante realizări teritoriale au ţinut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor şi asanarea mlaştinilor. Între 1728 şi 1732 cursul râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil între Timişoara şi cursul inferior. Astfel oraşul a fost conectat, prin intermediul râului Tisa şi al Dunării, la reţeaua fluvială central europeană, devenind apt să facă faţă transporturilor masive înainte de apariţia căii ferate. Prin urmare, lucrările de regularizare a cursului Bega şi Timişului şi desecarea mlaştinilor au schimbat radical imaginea oraşului.

Epidemiile de ciumă şi holeră

Oraşul este lovit în martie 1738 de o cumplită epidemie de ciumă, care face un mare număr de victime (aproximativ 1.000 din totalul de 6.000 de locuitori). Un devastator incendiu distruge aproape tot vechiul cartier Palanca Mare, cel mai grav afectat de epidemie. Epidemiile de holeră şi ciumă s-au repetat la diferite intervale. Cimitirul înfiinţat în 1723 ajunge neîncăpător şi în anul 1749 este sfinţit un nou cimitir, pe locul actualului Parc Central. Şi acesta se umple până în anul 1771, când este închis. În 1831 şi 1836 o nouă epidemie de holeră se abate asupra Timişoarei, împuţinând ulterior numărul locuitorilor.

Revoluţia de la 1848

În 1848 izbucneşte revoluţia în Europa. În Imperiul Habsburgic aceasta a avut un caracter preponderent naţional, maghiarii vedeau momentul oportun pentru a ieşi de sub autoritatea Casei Imperiale, în timp ce minorităţile din regatul maghiar doreau să folosească momentul să se desprindă de regatul maghiar. În acest an, trupele revoluţionare maghiare înfrâng trupele imperiale austriece din Transilvania şi Banat asediind timp de 114 zile cetatea Timişoarei, fără a o cuceri. Totuşi pierderile de vieţi umane şi pagubele materiale au fost semnificative. Revoluţia a fost înnăbuşită în Banat şi Transilvania prin intervenţia trupelor imperiale. Ca o urmare directă a revoluţiei, Ungaria a fost pusă sub o administraţie militară, unele provincii intrând, ca domenii ale coroanei, sub jurisdicţia nemijlocită a Casei de Habsburg, printre acestea numărându-se şi nou-înfiinţata provincie “Voevodina sârbească şi Banatul timişan” cu reşedinţa în Timişoara.

Capitală a provinciei Voivodina sârbească şi Banatul timişan (1849-1860)

Anii 1849-1850 au însemnat pentru românii bănăţeni şi ardeleni anii protestelor. În această perioadă a fost elaborată o cerere „Petiţia generală din 13 februarie 1849”, semnată de 7 reprezentanţi ai Transilvaniei şi 3 reprezentanţi ai Banatului, prin care se cerea unificarea tuturor românilor din Imperiul Habsburgic, cu o administraţie proprie. Însă, prin Constituţia din 4 martie 1849, bănăţenii au fost scindaţi în Voivodina sârbească şi Banatul timişan care aparţineau de Austria. Noua provincie imperială a cărei existenţă fusese consfinţită şi prin decretul imperial din 18 noiembrie 1849, era condusă atât militar, cât şi civil, iar limba oficială era cea germană. Timişoara a fost desemnată drept reşedinţă a guvernatorului iar oraşul îşi menţinea privilegiile obţinute ca oraş liber regesc. Prin desfiinţarea vămilor interne, dar şi prin vămile protecţioniste impuse ţărilor vestice dezvoltate s-a creat un cadru favorabil dezvoltării economice din Imperiu, dezvoltând puternic zona şi favorizând un impuls economic ce va ajuta la reconstrucţia suferită după revoluţia de la 1848.

Timişoara avea acum diverse manufacturi (fabrica de bere, mori, fabrica de ţesut mătase, săpun, covoare) şi era bine aprovizionată cu produse agricole din zona de câmpie a Banatului. Ca şi consecinţă imediată, este introdusă o linie de telegraf, iluminatul stradal cu gaz şi oraşul este legat prin cale ferată de reţeaua din imperiu şi de portul de la Baziaş. În numai câţiva ani, aici se deschid bănci, se înfiinţează Camera de Comerţ.

Timişoara în regatul maghiar (1860-1918)


Piaţa Domului, actuala Piaţa Unirii, pe la 1860

În anul 1859, se întâmplă 2 evenimente importante, Unirea Principatelor Române şi războiul austro-franco-piemontez soldat cu înfrângerea Austriei, fapt care a determinat o apropiere a împăratului de aristocraţia maghiară. Fruntaşii români au aflat despre tratativele dintre austrieci şi unguri în privinţa Banatului, ca regiunea să fie trecută sub administrare maghiară. Andrei Mocioni, a cerut o audienţă la împărat, a arătat că în Banat nu este motivată o administraţie maghiară unde populaţia este predominant de naţionalitate română, apoi sârbă şi maghiară. Între 18 şi 19 noiembrie 1860, la Timişoara a avut loc o întâlnire tot pe această temă, dar încorporarea Banatului la Ungaria fusese deja decisă la Viena şi era una din condiţiile pentru o mai strânsă apropiere de Ungaria, respectiv de aristocraţia maghiară, de care împăratul avea atâta nevoie pentru succesul politicii sale. Astfel, nici memoriul din decembrie 1860, semnat de peste 12.000 de intelectuali, negustori şi meseriaşi din Banat, nici jalbele şi doleanţele sârbilor nu şi-au gasit ecou. Prin patenta din 27 decembrie 1860, împăratul Franz Joseph I a decis anexarea Banatului la Ungaria.

Pe data de 16 februarie 1868, se dau noi legi prin care se dispune ca limba ţării şi a regiunii să se folosească în scris la toate dezbaterile judecătoreşti şi comunale, în şcolile primare, medii şi superioare. Comunele puteau să dispună liber asupra păşunilor comunale. Oraşele în care nu erau comunitaţi militare, urmau să se organizeze ca şi comunele grănicereşti cu primari şi consilieri comunali. Ca primă măsură a fost evident o politică de maghiarizare, dar totuşi, pentru Timişoara această epocă a reprezentat o perioadă de înflorire, sub aspect economic şi demografic. Instituţiile de credit investesc sume importante în dezvoltarea industriei locale, la trecerea în secolul XX aici există numeroase întreprinderi: două fabrici de spirt, o turnătorie de fier, o fabrică de chibrituri, o fabrică de cărămizi, o fabrică de gaz, o fabrică de lanţuri, o fabrică de pălării, o fabrică de ciocolată. Prin intermediul canalului Bega Timişoara era legată, prin Tisa şi Dunăre, la sistemul fluvial al Europei Centrale, iar căile ferate facilitau comunicarea cu importante oraşe din vestul Europei. Tot în această perioadă a fost introdus tramvaiul cu cai, telefonul, iluminatul public electric, s-au asfaltat arterele mari de circulaţie. În 1899 s-a introdus la Timişoara primul tramvai electric din România. În această perioadă se dezvoltă mult suburbiile cetăţii, unde există manufacturi şi meşteşugari pricepuţi.

Pentru că Timişoara îşi pierde importanţa militară şi era nevoie de o lărgire a spaţiului, se decide defortificarea cetăţii. Astfel, sunt demolate rând pe rând vechile porţi ale cetăţii, se construiesc bulevarde de legătură cu suburbiile iar acestea sunt înghiţite rând pe rând de marele oraş.

Secolul XX

  • Primul război mondial

Ilustrată din 1910; la momentul începerii războiului gradul de dezvoltare al oraşului este foarte ridicat

Anii primului război mondial au adus multiple greutăţi în viaţa populaţiei timişorene. Nivelul de trai a scăzut rapid datorită creşterii masive a preţurilor. Spre exemplu preţul pâinii a crescut de patru ori în timpul războiului, al făinii de şapte ori, al cartofilor de 14 ori. Inflaţia accentuată a redus drastic veniturile reale ale populaţiei. Din cauza repetatelor rechiziţii, raţiile alimentare puse la dispoziţia locuitorilor au fost mereu micşorate, devin insuficiente şi aduc numeroase familii în pragul foametei. Pe baza unor legi excepţionale sunt suprimate aproape total şi puţinele libertăţi cetăţeneşti existente. O parte a întreprinderilor industriale a fost militarizată şi orientată spre producţia de război. A sporit durata zilei de lucru şi s-a extins utilizarea muncii femeilor şi copiilor în fabrici, în locul bărbaţilor trimişi pe front. Până în ianuarie 1918, din Timişoara au fost mobilizaţi şi trimişi pe front 12.832 bărbaţi, dintre care mulţi nu s-au mai întors la familiile lor. Mii de femei au rămas văduve, mii de copii au rămas orfani. Pe fondul acestui tablou sumbru, marcat de numeroase lipsuri şi pierderi de vieţi omeneşti, nemulţumirile acumulate izbucnesc în agitaţii de stradă, în frământări sociale. În 2 decembrie 1917 peste 4.000 de oameni au ieşit în stradă şi cer încheierea imediată a păcii, încetarea războiului.

  • Republica bănăţeană

Sfârşitul primului război mondial a văzut populaţia Timişoarei într-o stare extrem de tensionată. La 31 octombrie 1918, are loc o mare demonstraţie de stradă la Timişoara. În aceeaşi zi, în sala cazarmei militare, are loc o întrunire a celor mai importante personalităţi politice şi militare locale şi se înfiinţează un Consiliu Naţional al Banatului, cu reprezentanţi ale celor mai importante etnii din Banat: români, sârbi, germani şi unguri.

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria şi locotenentul colonel Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara, au participat, în Budapesta, la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorşi la Timişoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntaşii maghiari locali şi decid ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstraţia de stradă, să proclame Republica autonomă bănăţeană, în cadrul Ungariei şi să înfiinţeze Sfatul Poporului din Banat, subordonat guvernului din Budapesta. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth proclamă Republica Bănăţeană şi declară că va rămâne ataşat noului guvern maghiar. Manevra însă nu era deloc agreată de români care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul Român. Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: „Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional.” Fruntaşii românilor părăsesc consfătuirea şi, într-o întrunire separată, alcătuiesc Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma.

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Naţional Militar al Şvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul colonel Albert Fuchs. În seara de 31 octombrie, mii de români din Timişoara şi satele învecinate participă la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii. Aprobă cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române.” Consiliul Militar Naţional Român se impune încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv a susţinut interesele locuitorilor români şi va acţiona cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. Va avea o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene. Într-un comunicat adresat populaţiei arată că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi va recunoaşte numai dispoziţiile acestuia. Era o declaraţie fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.

La mijlocul lunii noiembrie situaţia din Timişoara se complică şi mai mult. În baza unei Convenţii Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureş. Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forţele aliate. Pe acest temei, unităţile militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918 ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă.

În 1919 Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Mai târziu, o ultimă încercare de independenţă vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 trimit o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar şi regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.

  • Unirea Banatului cu Regatul Român

3 august 1919, intrarea armatei române în Timişoara; paradă militară în Piaţa Unirii

În 28 iulie se instalează administraţia română în Banat, iar în 3 august 1919 intrau în Timişoara primele unităţi ale armatei române, în ziua următoare regatul român încheind tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari. În urma măririi considerabile a teritoriului, România devenea un stat multietnic în care procentul cetăţenilor de altă naţionalitate decât cea română era 24%. Deşi majoritatea locuitorilor Banatului era reprezentată de români, în Timişoara situaţia era alta în această vreme. Un alt aspect important, care ar trebui cercetat, este încadrarea oraşului în sfera culturală românească, dat fiind faptul că locuitorii Timişoarei trăiseră atâta timp într-o alta sferă culturală, caracterizată printr-un alt set de valori. Se poate constata faptul că, după unire, s-a urmărit şi s-a reuşit parţial imprimarea unui caracter anume evoluţiei oraşului. În orice caz, în anii care au urmat unirii s-a avut în vedere asigurarea unui cadru economico-financiar, administrativ şi legislativ comun întregii Românii, majoritatea locuitorilor germani, maghiari, sârbi integrându-se în structurile sistemului social-politic românesc.

  • Timişoara interbelică

Imagine de epocă din cartierul Fabric, centru al meşteşugarilor timişoreni

Perioada interbelică a însemnat pentru Timişoara o etapă de remarcabil progres economic, edilitar, cultural, spiritual. Integrată în România Mare, aflată pe coordonatele unui regim politic democratic, Timişoara se impune ca un centru urban modern, cu o viaţă publică complexă şi dinamică, în care buna-nţelegere etnică şi confesională, s-a asociat cu un spirit creator, cu un interes mereu sporit pentru cultură şi valorile civilizaţiei europene. Datorită respectării libertăţilor cetăţeneşti, înscrisă în Constituţia din anul 1923, Timişoara s-a definit în societatea românească ca un model de convieţuire a locuitorilor, ca un exemplu de participare nediscriminatorie şi efectivă a oamenilor la activităţile oraşului. Se menţine şi se accentuează spiritul de ordine, bazat pe muncă şi moralitate, pe disciplină şi respect reciproc, grăbind integrarea deplină în structurile regimului social-politic românesc. În peisajul economic apar zeci de întreprinderi industriale, unităţi comerciale, bancare etc. Zeci de instituţii şcolare cu limbile de predare română, maghiară, germană, sârbă, ebraică asigură instruirea, fără oprelişti, a tinerei generaţii. Zeci de asociaţii culturale şi confesionale fac posibilă manifestarea nestânjenită a tradiţiilor naţionale şi dezvoltă un model de civilizaţie europeană modernă.

Anii interbelici au fost marcaţi de multiple împliniri pentru locuitorii oraşului. La 15 noiembrie 1920 Timişoara devine Centru universitar, prin Decretul semnat de Regele Ferdinand I, întemeindu-se Universitatea Şcoala Politehnică. În 11 – 13 noiembrie 1923 timişorenii fac o primire sărbătorească Regelui Ferdinand I, Reginei Maria, primului ministru I.C.Brătianu. În octombrie 1925 Timişoara găzduieşte cea mai mare Expoziţie zootehnică organizată până atunci de Regatul României. Prezentă la eveniment, familia Regală pune acum şi piatra de fundament a Bisericii Ortodoxe Române din Mehala.

Populaţia oraşului se manifestă plenar pentru apărarea integrităţii statului naţional român, a valorilor şi instituţiilor democratice. Au fost organizate impresionante adunări populare pentru condamnarea intenţiilor revizioniste. În 16 decembrie 1934 s-a desfăşurat adunarea iniţiată de Liga antirevizionistă din România. Participă zeci de mii de locuitori. Mulţimea depune jurământ solemn că „se leagă în faţa lui Dumnezeu să apere cu orice sacrificiu fruntăriile României întregite”. O semnificaţie aparte are marea întrunire antifascistă din 24 mai 1936. Şi acum participă zeci de mii de oameni. În 4 octombrie 1936 s-a desfăşurat altă adunare populară antirevizionistă. Potrivit relatărilor vremii, au fost prezenţi 40.000-50.000 de oameni, alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, N. Lupu, Sever Bocu, Mihai Popovici, etc. Se aprobă acum o Moţiune prin care se proclama „voinţa neclintită pentru păstrarea şi apărarea în orice fel de hotarelor de azi ale României, statornicite pentru vecie potrivit poruncilor Dreptăţii”. Populaţia oraşului a contribuit în anii 1938 – 1940 cu mari sume de bani pentru dotarea corespunzătoare a Armatei Române şi fortificarea graniţei de vest.
Catedrala Mitropolitană construită între 1936 – 1940

O preocupare importantă s-a orientat spre afirmarea Timişoarei în plan cultural şi spiritual. În 18 ianuarie 1922, din iniţiativa Primăriei oraşului, elita intelectuală pune bazele Comitetului Artistic Regional, care va milita pentru afirmarea valorilor culturale ale Banatului. O contribuţie majoră are Sfatul Parlamentarilor Bănăţeni, constituit cu scopul să susţină construirea Catedralei Ortodoxe Române în Timişoara; înfiinţarea Asociaţiei Culturale a Banatului, înfiinţarea Universităţii de Vest, a Academiei de Agricultură, reconstituirea Mitropoliei Banatului, etc. Stăruinţele, mereu repetate, ale locuitorilor oraşului s-au materializat în valoroase şi semnificative acte culturale. În 21 noiembrie 1934, mii de oameni au luat parte la dezvelirea bustului luptătorului naţional Vicenţiu Babeş, monument aşezat în Parcul Central al oraşului. În 13 septembrie 1936 s-a dezvelit bustul lui Alexandru Mocioni, una dintre cele mai importante personalităţi ale Banatului. Monumentul a fost înlăturat mai târziu de autorităţile comuniste. La 20 decembrie 1936, în cadrul unei ceremonii solemne, în prezenţa a zeci de mii de oameni şi a preşedintelui Senatului, Alexandru Lapedatu, episcopul Andrei Mager sfinţeşte piatra fundamentală a Catedralei Ortodoxe (Mitropolitane) Române. A fost un moment de emoţionantă sărbătoare pentru populaţia oraşului. Peste doi ani, la 28 august 1938, episcopul Andrei Mager a sfinţit, în prezenţa unei mari mulţumi, cele şapte clopote ale Catedralei , simbolizând cele şapte taine ale Legii celei Noi. Tot atunci sfinţeşte şi crucile care vor împodobi turlele Catedralei, simbolizând îngerii păzitori şi ocrotitori ai Comunităţii timişorene. Strădanii importante, rămase însă neîmplinite, în perioada interbelică, au fost depuse pentru construirea Palatului Cultural, înfiinţarea Postului de Radio Timişoara, înfiinţarea Universităţii de Vest, a Academiei de Agricultură.

  • Al doilea război mondial

Progresul general al municipiului Timişoara şi prosperitatea înregistrată de o parte importantă a populaţiei în perioada interbelică vor fi simţitor afectate în timpul celei de-al Doilea Război Mondial. Anul 1940, cu gravele pierderi teritoriale suferite de România, provoacă în rândul românilor timişoreni profunde nemulţumiri şi permanentă contestare a nedreptăţilor impuse ţării. La 3 septembrie 1940, o mare demonstraţie populară organizată în centrul oraşului, întruneşte peste 10.000 de oameni care protestează împotriva Diktatului de la Viena.

Intrarea României în Războiul Mondial în iunie 1941 aduce asupra populaţiei oraşului o serie de neajunsuri. Mii de bărbaţi au fost mobilizaţi şi trimişi pe front; sute de familii sunt îndoliate; o serie de întreprinderi sunt obligate să-şi orienteze producţia spre cerinţele războiului; numeroase fabrici întâmpină mari dificultăţi în obţinerea materiei prime. Deşi Timişoara nu s-a confruntat cu lipsuri majore la produsele de consum, iar populaţia a fost aprovizionată ritmic cu produse alimentare, cerinţele războiului au obligat Primăria să adopte măsuri de raţionalizare a consumului.

În iunie 1944 războiul se răspândeşte pâna la Timişoara. În noaptea de 16/17 iunie are loc primul bombardament efectuat de Aliaţi asupra oraşului. Au fost aruncate atunci doar bombe incendiare. Locuitorii, instruiţi din timp, s-au refugiat în adăposturi, suferind pierderi minime. În zilele următoare, bombardamentele se repetă cu intensitate sporită; se aruncă bombe incendiare şi explozive, fiind provocate pierderi materiale şi umane. Bombardamentul din 3 iulie a fost cel mai violent şi devastator. În valuri succesive, bombardierele aruncă sute de bombe asupra oraşului. Centrul municipiului, Gara de Nord, Mehala, Iosefin sunt puternic lovite, provocând sute de morţi şi răniţi şi mari distrugeri. După 3 iulie atacurile continuă dar de mică intensitate. În noapte de 30/31 octombrie 1944, Timişoara este lovită de aviaţia germană, fiind distruse 188 de imobile particulare şi ucişi 10 de oameni. Sute de imobile au fost distruse şi peste 4.000 de locuitori au fost sinistraţi în urma bombardamentelor din vara şi toamna anului 1944.

După lovitură de stat din 23 august 1944, Timişoara trece prin alte momente dificile. Ca nod feroviar şi rutier, cu potenţial industrial însemnat, oraşul avea valoare strategică pentru forţele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului german din Timişoara luat prin surprindere de ostaşii români, s-a predat fără să opună rezistenţă. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unităţile hitleriste şi cele maghiare declanşează acţiuni ofensive repetate pentru a se apropia şi ocupa Timişoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie Română. Cu mari pierderi în tehnică şi oameni, se apropie de periferiile oraşului. În 16 septembrie, tancurile germane intră în Chişoda, Giroc, Ronaţ, Mehala, Freidorf, Fratelia. Un cerc de foc se strânge în jurul Timişoarei. O parte din populaţie se refugiază spre Lugoj. Apărătorii români rezistă, resping asalturile inamice cu sacrificiul a 352 de ostaşi şi ofiţeri români. Timişoara nu a putut fi cucerită. Luptele au continuat şi în zilele următoare, dar bătălia pentru Timişoara a fost câştigată definitiv de Armata Română. Cu septembrie 1944 şi intrarea trupelor sovietice în oraş, cursul istoriei Timişoarei va lua un alt drum timp de patru decenii şi jumătate.

Timişoara sub regimul comunist

  • Timişoara în timpul ocupaţiei militare sovietice

După terminarea războiului, Timişoara intră sub ocupaţie sovietică pentru aproape 14 ani (1944 – 1958). Unităţile militare sovietice se instalează în cazărmi şi în cele mai spaţioase imobile. Sunt ani marcaţi de mari lipsuri materiale, de terorizarea fizică şi psihică a populaţiei, de umilire şi frică, de anulare a drepturilor cetăţeneşti. Încă din toamna anului 1944 se impune oraşului un statut de ocupaţie militară. Deşi Guvernul României a precizat clar (29 septembrie 1944) raporturile dintre populaţie şi unităţile sovietice, în realitate militarii sovietici au pătruns de nenumărate ori în casele locuitorilor şi în magazine particulare şi sub ameninţarea armei, au luat importante bunuri materiale.

Ca oraş la graniţa de vest a ţării, cu o numeroasă populaţie de origine etnică germană, ca oraş bine cunoscut prin tradiţia democratică, Timişoara va suporta din plin metodele „puterii roşii” şi consecinţele ocupaţiei sovietice. Începând cu 28 septembrie 1944 s-a trecut la confiscarea întreprinderilor, magazinelor, autovehiculelor, bunurilor aparţinând locuitorilor germani din Timişoara. A urmat deportarea femeilor şi bărbaţilor de origine etnică germană în lagărele de muncă din URSS. În locuinţele acestora se instalează ofiţeri sovietici. În 29 decembrie 1944 s-a înfiinţat Comisia pentru purificarea administraţiei municipale şi a unor întreprinderi timişorene. Se declanşează de acum un val de epurări, arestări şi o violentă propagandă de „demascare” a celor cunoscuţi pentru convingerile lor democratice, propagandă care devine o preocupare zilnică a celor care considerau „marele prieten de la răsărit” ca salvator al României. Prin Decretul Lege 1640/1945 numeroşi timişoreni (bărbaţi între 17-45 de ani, femei între 17-30 de ani) au fost ridicaţi şi deportaţi în lagăre de muncă, iar în întreprinderile industriale şi comerciale sunt numiţi administratori de supraveghere. Profesori universitari, medici, ingineri, avocaţi, artişti, tehnicieni, muncitori, funcţionari, precum legionari şi membri ai partidelor liberal şi naţional-ţărănesc, sunt trecuţi pe liste cu „duşmani ai clasei muncitoare” şi persecutaţi.

Perioada 1948 – 1958, până la plecarea trupelor sovietice din ţară, s-a identificat cu procesul de sovietizare, cu aplicarea metodelor staliniste şi cu terorizarea brutală a mii de locuitori ai Timişoarei. Au fost ani de umilinţe suspiciune şi teamă, de enormă încordare şi tensiune psihică. În plus s-au adăugat drastice măsuri de restrictionare a bunurilor de consum, motivate de cerinţa trimiterii lor în URSS, potrivit Convenţiei de Armistiţiu.

Revoluţia din 1989
Anul 1989 a dus la căderea sistemului totalitar comunist în întreaga Europă. Spre sfârşitul anului, în­deosebi în vestul României, po­pu­laţia aflase, de la posturile de te­leviziune externe (maghiare, iu­go­slave) şi emisiunile în limba ro­mână de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, de schimbările din Europa. Aşa a fost posibil ca un eve­niment aparent banal (eva­cua­rea arbitrară a pastorului timi­şo­rean al Bisericii reformate László Tőkés fixată pentru data de 15 decembrie 1989) să devină pretext pen­tru o revoltă populară în Timi­şoa­ra, transformată apoi, prin ra­di­­calizare, în revoluţie.

În 15 decembrie s-au adu­nat în faţa casei parohiale mai mulţi enoriaşi care doreau să împiedice evacuarea pastorului. Fiind o zonă extrem de cir­culată, aproape de centrul ora­şului, mulţi locuitori ai oraşului se opreau pentru a afla ce se în­tâm­plă; ei au îngroşat, astfel, ini­ţial involuntar, numărul celor adu­naţi.

În data de 16, numărul celor adunaţi crescuse la circa 400 de persoane, majoritatea nemai­fiind enoriaşi reformaţi, ci cetă­ţeni ai Timişoarei, de diferite etnii şi confesiuni. Prin blocarea circu­laţiei în zonă, situaţia s-a radi­ca­lizat. După-amiaza se strigă pen­tru prima dată „Jos Ceau­şescu!”. A fost de ajuns această scân­teie pentru a se declanşa re­vol­ta; în strigăte de “Jos Ceau­şescu!” şi “Jos comunismul!”, de­mon­­stranţii s-au deplasat în diverse puncte ale Timişoarei pentru a chema oamenii la revoltă. Au fost trimise trupe de Armată, Miliţie, Secu­­ritate pentru a dispersa mul­ţimea; demonstranţii au fost bătuţi şi arestaţi în aceeaşi noapte şi în di­mineaţa următoare. Au fost arestaţi 930 de persoane, dintre care 130 mi­nori.

În după-amiaza de 17 decembrie, mulţimea s-a adunat din nou în centrul oraşului. Informat că revolta nu a putut fi înfrântă, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se deschidă foc împotriva manifestanţilor iar ordinul a fost dus la îndeplinire, căzând primii martiri ai Revoluţiei din Timişoara.

În 18 decembrie, în faţa Catedralei, s-au adunat mai mulţi ti­neri şi copii care au început să cân­te colinde şi să strige lozinci anti­comuniste. În noaptea de 18/19, cu com­plicitatea conducerii Spitalului Ju­de­ţean, autorităţile au sustras o parte din cadavrele eroilor din morga spitalului, transportându-le la Bucureşti, unde au fost arse la Cre­matoriu. Alte cadavre au fost îngropate pe ascuns într-o groapă co­mună; pentru a se şterge toate urmele, documentaţia referitoare la aceste cadavre a fost distrusă. În zilele următoare, rezis­tenţa nu a încetat; în 19 decembrie, mun­citorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în grevă iar în 20 decembrie a izbucnit greva generală în toate fabricile timişorene.

Liderii revoluţionarilor timişoreni au prezentat autorităţilor comuniste o listă cu cereri din partea populaţiei, listă ce va deveni un real program revoluţionar; în aceeaşi zi de 20 decembrie 1989, Timişoara a fost declarat primul oraş liber al României de către reprezentaţii Frontului Democratic Român, prima formaţiune politică democratică înfiinţată în Timişoara. Protestul s-a extins apoi în capitală şi în restul ţării, ducând la căderea regimului comunist.

Interesant de stiut:

Sursa: wikipedia

Reclame

Responses

  1. Felicitari pentru acest articol minunat. Din cand in cand trebuie sa ne reamintim in ce oras minunat traim, cu o istorie foarte bogata. Mandru ca sunt timisorean.

  2. numai vrajeli pe aici!normal orice istorie e relativa!!oricum prea multe inflorituri!minciuni!~

    • nu este nici o infloritura, aceste date se pot verifica, te invit sa faci acest lucru.
      Numai bine


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: